Când pierzi puterea

Când pierzi puterea, e pentru că ai meritat să o pierzi. Imanent, nu există injustiţie istorică. E ceea ce nu înţeleg adepţii câte unui Vechi Regim sau altuia. Nici despre societatea interbelică nu se poate spune că nu merita să cadă. Toate meritau. Mai întâi, pentru că n-a fost destul de puternică pentru a-şi construi anticorpii. Dacă poporul român se opunea în masă, ar fi fost imposibilă comunizarea. Nimeni n-ar fi putut omorî 15 milioane de români. Dacă ar fi refuzat în masă să colaboreze, toate structurile se prăbuşeau. E imposibil să lupţi cu un popor întreg care se opune. Nu, poporul nu s-a opus. S-au opus puţini, ca de obicei capetele de spectru: elitele şi individualităţile declasate, deţinătorii structurali ai morbului libertar. Dar n-au produs niciodată nimic pe planul luptei politice reale. Iar poporul a marşat. Dacă societatea care şi-a avut climaxul social şi cultural în interbelic a căzut, e pentru că merita să cadă. Toate analizele istorice care deplâng hiatus-ul de 45 de ani şi-i plâng pe umeri poporului sunt sub-moraliste şi eronate. Poporul a asumat. A înţeles imanenţa istoriei şi şi-a ‘aşezat fotoliul în sensul ei’. Interbelicul merita să cadă, după cum socialismul real, în ’89, merita să cadă, şi după cum toate regimurile merită.
       Niciodată, despre un învins, nu se poate spune că putea fi mai bun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu