Am ajuns si la ultimul articol despre integrarea in absolutul european si inchei glorios cu “oamenii strazii”. Acei oameni pe care i-a nascut asfaltul, din cate se arata in denumire. Dar ii crestem noi, toti, pana cand unul dintre ei baga cutitul in stomacul nostru. Majoritatea orfani si bolnavi, traind in canale si inhaland aurolac, pun stapanire pe anumite zone din oras, similar cainilor vagabonzi. Si spre deosebire de cainii vagabonzi, aurolacii se inmultesc in voie, dupa principul “cu cat mai sarac, cu atat mai multi pui fac”. Ca nu cumva sa le lipseasca puietul proaspat atunci cand se duc la cersit si – zic unii – ar face averi intinzand mana, desi nu cred pana nu vad.
Dar cu siguranta au succes mare la impresionarea publicului, fiind sustinuti din plin de catre televiziuni si ONG-uri, care folosesc donatiile pentru a-i hrani pe “oamenii strazii”, fara cel mai mic interes de a incerca sa le faca rost de o casa, un tratament si, in final, o meserie din care sa poata trai. Fiindca asta ar presupune integrarea de fapt, nu sensibilizarea publicului pentru audienta.
Si orfanii care ajung la varsta majoratului ingroasa randurile celor care traiesc in canal si fac diverse infractiuni. Neavand identitate legala, indiferent ce ar face, nu pot fi pedepsiti legal. Asa isi duc viata cersetorii carora toti si nimeni le poarta de grija.
Mai este un aspect la care pariez ca nu te-ai gandit: un contribuabil jumulit de banci si de impozite suporta frigul si lipsurile, fara sa il ajute cineva, in timp ce un aurolac care nu a platit nimic toata viata lui, traieste in caldura canalului, cu toate electrocasnicele necesare. Evident, doar unii vagabonzi beneficiaza de acest confort privilegiat. Dar inca nu am vazut bolnav de cancer sau restantier care sa fie ajutat de ONG sau deplans in mod public. Probabil trebuie sa ajunga la statutul de “om al strazii” ca sa beneficieze de un asemenea lux – atentie de la semeni. Si nu am vazut vedeta, bogatas ori voluntar care sa adopte si sa iubeasca in fapt un aurolac. Verbal, auzim des ca “oamenii strazii” sunt ai nostrii, ca trebuie sa ii ajutam si sa le intindem mana de cate ori putem, dar cei care le sunt cel mai apropiati nu o fac. De ce? Spuneam la inceput ca situatia aurolacilor este similara cainilor vagabonzi: batranii si cei cu inima mare ii hranesc, ii incurajeaza si ii fac sa se stabileasca intr-un loc, dar cand se pune problema asumarii responsabilitatii se face apel la marele public, ci nu la “ingerii pazitori”, care refuza sa adopte in caine, primindu-l in casa definitiv.
Si ca tot am vorbit despre ingeri, bisericile si manastirile sunt adevarate “crescatorii” de aurolaci, care fac dificila intrarea si iesirea din lacasurile de cult. Stiu, desigur ca piosenia deschide buzunarele. Insa nu si pe cele aflate sub mantiile negre care se plimba cu limuzine ultimul racnet... Cand ai vazut un parinte adoptand macar un “copil al strazii” ultima oara? Sau macar un caine, daca tot a venit vorba. Chiar daca mai exista si exceptii de la regula, fetele bisericesti tin mai mult la acatiste decat la binefacerea lumeasca.
Asa arata integrarea categoriilor defavorizate in tarisoara noastra scumpa, semanand mai mult cu o dezintegrare a poporului care incearca din rasputeri sa sustina toate categoriile, mai ales pe cele alese!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu