De la sine

Norocul (sau ce-o fi fost!), daduse peste Valeriu Pricopie de cum implinise saisprezece ani. Tatal sau murise, lasindu-i o casa veche, prapadita, pe care el, un an mai tirziu, reusise sa-i adaugea un etaj si sa-i dea fata de vila. Probabil ca batrinul ii lasase si niste bani, fiindca el nu muncea si nu avea de unde sa-si procure sumele necesare pentru renovare. Peste inca un an inchiriase jumatate din casa (era prea mult pentru un singur om!), unei clinici private la un pret foarte bun, dobindindu-si independenta financiara. Mama lui ( adevarata mostenitoare) plecase demult in America, fiind de confesiune baptista, unde activa pentru bisericile baptiste din tara ( trimetind alimente, haine, medicamente etc.). Fusese de acord cu renovarea casei si cu inchiriera ei, continuind sa-i trimita bani baiatului si pastrind legatura cu dinsul. Il incurajase, la inceput; sa-si cumpere o masina si, incetul cu incetul, il implica in actiunile sale umanitare, autorizindu-l sa preia si sa distribue ajutoarele trimise de ea cu vaporul in portul Costanta. Asa se face ca Pricopie era mai timpul pe drumuri, insotit de o femeie tinara, din cadrul congregatiei, cu care, la un moment dat, se casatorise, reusind sa treaca pe nesimtite de la viata dezordonata de burlac, la cea de familie. Nu reusise insa sa aiba copii, in rest se realizase binisor, era multumit de viata sa si se bucura, ca omul fara griji, de ea. Un lucru nu intelegea, privind la prietenii lui, la cunostintele sale, care se zbateau, numai ei stiau cit, pentru a cistiga o bucata de piine. Lui ii fusese servit totul pe tava. Si nu i se parea corect deloc!