Estetica utila si culturala

Artistii afirma, cu dovezi, ca nici din laboratorii si din anchete psihologice cetatenii culti n-au aflat sigur care opera de arta e buna, care nu, si chiar nici n-au nevoie sa afle. Caci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adica indiferente. Iar pentru baiatul cult tot interesul se concentreaza asupra mijloacelor de a conversa despre arta. insa artistii de natura mai hapsana adauga: ca chiar acei baieti culti care cultiva ca specialitate estetica stiintifica traiesc in mobile si cu tablouri de cel mai prost gust burghez, si sunt incantati de ele, ca se desfata cu o literatura de cel mai mitocanesc sentimentalism, desi in conferinte si alte manifestari publice citeaza numai clasici.

Baiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagina de Flaubert de una a lui Bordeaux, daca i-ai pune sub ochi cartea fara sa-i arati numele autorului; si nici o fuga a lui Bach de o bucata de bravura a lui Thalberg, daca demonul zetarilor ar interverti numele la tiparirea programului. Caci nici nu-i treaba cetatenilor sa faca asemenea distinctii. Treaba lor e sa cumpere cartile si tablourile, sa plateasca reprezentatiile si producerile muzicale... Prin urmare, inca o formula de armonizare a raporturilor intre cetateni pe terenul artei, de asta data una mizantropica si aproape cinica. Socotind bine lucrurile, si pentru mine insumi, trebuie sa fiu, in definitiv, multumit ca am de ales. Pentru uzul social imi va fi comod sa-mi variez doctrina dupa moment si oameni. Destul imi e ca, ramas singur, sa zic raspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! si apoi sa rasuflu adanc si linistit. La orice nedumeriri si in orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni si de liniste, ma intampina cu vorba ca despre nici o lucrare de arta nu se poate zice cu deplina hotarare ca-i rea, fiindca, oricum ar fi, ea place grozav cel putin unui om: aceluia care a facut-o. Se intelege ca, fata de aceasta observatie, toate contestarile bazate pe o pretinsa ierarhie de valori estetice sunt, ca si nimicul fata de cel mai infim ceva: nule. Atat numai ca practica vietii nu rabda astfel de intelepciune, asa mult spirit conciliant cat se arata in maxima prietenului. si mi se pare ca aici, ca si aiurea, practica are dreptate. Caci pasnica formula este, in fond, diabolica. Consecvent luata ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenta si anarhie, care sunt, oricand si oriunde, inceputul pierzarii. Oamenii, simtind ca binele suprem este cetatea si ca binele cetatii sta in unitate, au cautat inca din vechime sa afle cat mai multe si mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor intr-o ordine durabila. intre aceste mijloace unul este estetica. Din ea invatam ce trebuie sa ne placa si cum sa ne imbatam de voluptatile artei, fara sa ne pierdem firea compromitandu-ne calitatea de cetateni seriosi. Caci placerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinata masca serioasa infernalele primejdii ale frivolitatii si ale epicureismului.

A fost un mare noroc pentru oameni ca estetica au facut-o filozofii, adica inteleptii de profesiune, si nu cumva artistii. Cel putin a fost noroc mare ca nu estetica artistilor a fost luata in seama, ci a filozofilor si a celor inspirati de ei. Destul ca in politica lumea, rea si proasta cum este, nu a vrut sa asculte de filozofi; in arta macar binele public a fost, putem zice, salvat.